Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrela…

„Poveştile ne plac atunci cand conţin enigme. Sau talcuri (cuvintele vechi au uneori o înţelepciune care stă la pandă, este cazul cuvantului talc). Acest roman doldora de poveşti aparent disparate este unul care s-a scris aproape singur. Iniţial am vrut să merg pe un singur fir, pe urmele iubirii mele pentru cuvant şi pentru teatru, pentru gest şi pentru ceremonie. Cartea s-a transformat într-o călătorie, altfel spus, m-a dus singură dinspre centrul lumii (de la Rădăuţi, oraşul în care m-am născut) spre periferii, adică spre Paris şi Avignon (mari capitale ale teatrului). Reţineţi că, dacă vă place călătoria, nimeni nu vă obligă să vă mai întoarceţi din ea…” (Matei Vişniec)